ROMÂNIA MODERNĂ

ROMÂNIA MODERNĂ

1. Formarea statului român modern. Domnia lui Al. I. Cuza

3. România modernăEvaluare sumativă

2. Domnia lui Carol I

Congresul de la Paris. Adunările Ad-Hoc. Conferința de la Paris- exercițiu de asociere/learningapps -

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza- ordonarea cronologică/learningapps -

Constituția din 1866- hartă conceptuală/coggle-

Idei politice în România modernă- exercițiu de asociere/learningapps-

Evaluare sumativă - liveworksheets.com -

CONSTITUȚIA DIN 1866 Publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 1866, legea fundamentală a statului român – Constituţia din 1866 –a avut ca model Constituţia Belgiei din 1831. A fost cea mai longevivă constituţie (1866–1923) și cea mai importantă realizare juridică a regimului lui Carol I. Prin această lege, România devenea monarhie constituţională ereditară („în linie coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor” –art. 82). Potrivit articolului 1, numele statului este România. Fiind prima constituţie elaborată fără aprobare externă, făcând abstracţie de suzeranitatea otomană și de garanţia colectivă a celor 7 Mari Puteri, se poate considera ca fiind un act de manifestare a independenţei. Aceasta a oferit, totodată, cadrul pentru evoluţia statului român pe baze moderne și democratice. Prevedea principii democratice precum: ∙ separarea puterilor în stat; ∙ guvernarea reprezentativă; ∙ responsabilitate ministerială; ∙ drepturi și libertăţi cetăţenești. Păstra însă votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani, astfel încât cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate conservatori). Puterea legislativă aparţinea Parlamentului bicameral, format din Adunarea Deputaţilor și Senat. Astfel, Parlamentul avea drept de interpelare a miniștrilor (de a cere socoteală în privinţa anumitor decizii etc.), de a avea iniţiativă și sancţiune (aprobare) a legilor, iar Adunarea Deputaţilor discuta și vota bugetul de stat. Ca parte a puterii legislative, domnitorul avea drept de a sancţiona și promulga legile. Puterea executivă era deţinută de Domn și de guvern. Domnul avea atribuţii largi: numea și revoca miniștrii, avea drept de graţiere și de amnistie politică, numea și confirma în toate funcţiile publice, avea drept de a bate monedă, era comandantul suprem al armatei, putea dizolva Parlamentul, dispunea de dreptul de veto, acorda distincţii și decoraţii etc. Puterea judecătorească era exercitată prin intermediul curţilor de judecată, tribunalelor și prin instanţa supremă – Înalta Curte de Casaţie și Justiţie. Hotărârile și sentinţele lor se pronunţau în virtutea legii și se executau în numele domnului. Constituţia prevedea numeroase drepturi și libertăţi cetăţenești, cum ar fi: libertatea conștiinţei, libertatea învăţământului, libertatea presei, libertatea întrunirilor și asocierilor etc (manual, clasa a VIII-a, ed. Litera) Sarcină de lucru: Pornind de la următorul text, completează următoarea hartă conceputală.