Relația dintre două personaje

BaltagulRelația dintre Vitoria și Gheorghiță Lipan

de Mihail Sadoveanu

Proiect realizat de: -Blaga Rebeca -Danciu Bianca -Fekete Georgiana -Frâncu Claudia -Grosu Bianca -Mariș Briana -Petrescu Daria-Isabel -Popa Șerban -Titianu Isabela

PROFESOR COORDONATOR: TEREZA CÂNDEA ȘCOALA DE PROVENIENȚĂ: COLEGIUL NAȚIONAL „LUCIAN BLAGA” SEBEȘ

Ce este personajul?

Personajul literar este ,,o ființă e hârtie,,(R. Barthes), un ,,homo fictus"(Marian Popa), plăsmuire a imaginației creatoare, care mimează realitatea în manieră platoniciană. ,,Face concurență stării civile"(Balzac) având senzația de real, construindu-se pe baza a doi parametri intrinseci. Ca instanță a comunicării narative, personajul este principal, secundar, episodic, ,,rotund" și ,,plat"(Foster) ,,tridimensional" și ,,unidimensional"(Both). Ca referent uman, personajul literar beneficiază de caracterizarea directă și indirectă , având un statut social psihologic și moral bine determinat.

Mihail Sadoveanu

Supranumit "Tizian al penelului românesc", Mihail Sadoveanu e o personalitate emblematică a literaturii noastre, un scriitor prolific ce se integrează în familia spirituală a marilor povestitori, alături de Ion Neculce și Ion Creangă. Deschizător de drumuri în spațiul literaturii interbelice, Mihail Sadoveanu pune piatra de temelie a romanului tradiționalist fiind, ”autorul unor Cărți vrând parcă să ne facă să înțelegem că literatura sa este însăși lumea cu memorie, existența, aspirațiile și marile încordări ale ființei în căutare de răspunsuri” (Ion Vlad).

Realismul

• Realismul este o „paradigmă

culturală”, un curent literar artisticcare se manifestă în secolul al XIX-leacaracterizat prin: lipsa idealizării viețiisociale, tipicitatea personajului,observația psihologică și reflectareaveridică și verosimilă a realității căciscriitorii realiști își propun să creeze ununivers ficțional care să fie „oglinda vieții”. (Balzac)

Ce este romanul?

Romanul este o specie epică în proză, cu o acțiune desfășurată pe mai multe planuri narative ce implică un număr mare de personaje puternic individualizate.

Opera

Publicat în 1930, ”Baltagul” transfigurează perfect originala viziune a creatorului său fiind o sinteză a unei lumi arhaice surprinse în datele definitorii ale existenței sale. Romanul aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii interbelice: polimorfismul structurii, adică ,,amestecul de roman realist și narațiune arhetipală grefată pe un scenariu polițist”.(Carmen Matei Mușat) Roman tradiționalist, ”Baltagul” își trage seva din miturile fundamentale ale românilor, mitul transhumanței, după cum sugerează chiar motto-ul care deschide romanul. Astfel, opera dobândește structură baladescă, fiind o ”mioriță în dimensiuni mari” (George Călinescu).Substratul mitologic e însă cu mult mai complex deschizându-se spre universalitate prin inserarea mitului lui Isis și Osiris, mitul morții și învierii naturii dar și mitului labirintului, căci ,, Parcurgerea labirintului este o încercare esențială pentru orice erou, fiind chiar proba de renaștere și regenerare morală”(Marin Mincu). Din această perspectivă, ”Baltagul” este un roman mitic ce aduce în prim-plan un univers arhaic tradițional în care credințele, miturile și superstițiile își mențin actualitatea.

Structură și compoziție

Astfel, tema romanului o constituie viața unei comunități arhaice, pretextpentru configurarea unei veritabile monografii a satului tradițional surprins în datele lui definitorii cu obiceiuri, tradiții și mentalități care traduc un mod de viață.

Structurat în 16 capitole, „Baltagul” se compune ca o operă epică arhitecturală ce împletește un număr impresionant de planuri narative.

Structură și compoziție

Acțiunea este plasată în satul Măgura-Tarcăului, sat tipic moldovenesc, în care existența curge după tipare prestabilite. Relevant în acest sens este incipitul care construiește o genealogie cosmică, ancorată în vremuri imemorabile, căci legenda pe care Nechifor Lipan obișnuia să o spună la nunți și botezuri evidențiază coordonatele definitorii ale muntenilor: ,,Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam…La urmă au venit și muntenii ș-au îngenuncheat la scaunul împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă: —Dar voi, năcăjiților, de ce ați întârziat? —Am întârziat, Prea Slăvite, căci suntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborâm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte: tăcem, și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește si bat puhoaiele. — Apoi ați venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă face. Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera, și cel cu băutura, și s-aveți muieri frumoase și iubețe”. Astfel, se remarcă tonalitatea liturgica ce înscrie existența într-un orizont mitic, continuând textul Biblic al Genezei și dezvăluind întâmplările care au contribuit la Crearea Lumii. Incipitul fixează, așadar, coordonatele spirituale ale unei comunități arhaice care primește ca Dar Divin ,,o inimă ușoară” și ,,femei iubețe”, căci în acest univers legea supremă o constituie rânduiala.

Relația mentor-învățăcel

Personajul principal este Vitoria Lipan, femeie voluntară, munteancă, soție de cioban şi mamă autoritară. Spirit puternic, Vitoria porneşte cu hotărâre să-şi găsească soțul: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân'ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”, să facă dreptate şi să-l înmormânteze creştineşte. Munteancă conservatoare, ea respectă obiceiurile,tradițiile satului patriarhal şi respinge noutățile aduse de copii. Reprezentativă pentru tipul femeii voluntare, Vitoria este „un exponent al speţei” (G. Călinescu) în raport cu lumea arhaică, dar şi o individualitate. Criticul George Călinescu afirmă că „Vitoria e un Hamlet feminin”, pentru că pune la cale demascarea ucigaşilor la parastas, prin reconstituirea scenei morții lui Nechifor Lipan în fața sătenilor: „În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendeta şi aplicație de detectiv. [...] Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare”(George Călinescu). Eroina dobândește dimensiunile unui arhetip al țărăncii, fiind „un Ulise carpatin”(C. Ciopraga), un arhetip uman memorabil și fascinant.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

Gheorghiță personaj secundar, fiu de oier înstărit , crescut și educat într-o familie tradițională în care credința în Dumnezeu ,respectul față de tradiții și obiceiuri , cultul muncii sunt legi fundamentale , după cum reiese din replica: " Iar oile sunt bine sănătoase... iar noi din mila lui Dumnezeu asemenea". Personajul este surprins în formare ceea ce conferă operei structură a unui "bildungsroman". Pentru Gheorghită, toate evenimentele au caracter initiatic: el se inițiază în tainele lumii, ca un învățăcel, ajutat de mama sa, ce îndeplineşte rolul unui maestru, şi trece de la copilărie la maturitate înainte de vreme. Din punct de vedere psihologic , Gheorghiță găzduiește tipul tânărului în formare a cărui personalitate se slefuiește ca în basmele populare pe parcursul călătoriei " Nu te uita Ghiorghiță..." afirmă mama. La început , Gheorghiță e înfățișat ca un adolescent respectuos , ascultător , timid și naiv , încarnând ipostaza neinițiatului. Cuu ajutorul mamei sale , el devine un tânăr sigur pe sine , responsabil , capabil să găsească soluții și să se adapteze la situații.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

Romanul poate fi considerat inițiatic, configurat ca un bildungsroman, deoarece prezintă drumul spre maturizare străbătut de Gheorghiță, al cărui inițiator este Vitoria. Dispariția tatălui îl obligă pe tânăr să se maturizeze, iar pe Vitoria să-l însoțească în călătorie, pentru a suplini lipsa de experiență a băiatului şi pentru a asigura izbânda în găsirea lui Nechifor. În satul tradițional, doar bărbatul putea ieşi din limitele satului pentru oierit sau pentru negoț. Din dragoste pentru soțul său, ca și din dorința de a-l înmormânta creştineşte, Vitoria are curajul de a depăși hotarul satului, motiv pentru care criticul Nicolae Manolescu o numeşte „o femeie în țara bărbaților”. Munteanca este o femeie hotărâtă, curajoasă, care face cu chibzuință pregătiri de călătorie. Pe drum îşi ia o puşcă, pe care nu ezită să o folosească, iar lui Gheorghiță îi dă un baltag sfinţit. Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul pentru tradiții și este refractară la noutățile civilizației: „În tren eşti olog, mut şi chio”", îi spune lui Gheorghiță, care-i propunea să ia un mijloc de transport până la Dorna. Astfel, vorbele Vitoriei desemnează conflictul dintre lumea arhaică și lumea modernă, generațiile ilustrând două mentalități diferite de viață.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

În raport cu Gheorghiță, tânăr imatur la începutul călătoriei, Vitoria este inițiatoarea. Mama îl obligă pe flăcău să-şi asume responsabilitățile unui bărbat şi s-o însoțească în căutarea lui Nechifor: „- Înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de brațul tău”. Deşi fiul este copilul preferat și poartă numele secret al tatălui, amintindu-i de dragostea pe care i-o poartă soțului , pe drum devine aspră cu el, constatând că mamei „i-au crescut țepi de aricioaică”. Secvența coborârii în râpă reprezintă o primă scenă semnificativă pentru maturizarea tânărului şi pentru evoluția relației dintre cele două personaje. Când, ajutați de câinele Lupu, mama şi fiul găsesc locul unde fusese prăvălit Nechifor de ucigaşi, între Suha și Sabasa, în dreptul Crucii Talienilor, la ordinul repetat al mamei: „-Coboară-te în râpă îți spun!”, Gheorghiță găseşte rămăşiţele tatălui. Vitoria pleacă să anunțe autoritățile și să pregătească toate cele necesare înmormântării şi îl lasă pe flăcău să vegheze lumânarea aprinsă lângă trupul neînsufleţit al lui Nechifor. Inițierea presupune o probă a curajului bărbătesc, iar coborârea în râpă aminteşte de mitul coborârii în Infern: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înțelegea din toate decât o frică strecurată din pământ în el, şi începu să vorbească cu cânele şi calul, adresându-le cuvinte fără noimă.” Dar Gheorghiță nu s-a maturizat pe deplin şi de aceea caută să se îndepărteze de locul încremenit unde se aflau rămăşiţele pământeşti ale tatălui său

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

În literatură, Mitul Coborârii în Infern a fost valorificat de scriitori încă din Antichitate și până în epoca modernă, ilustrând o serie de viziuni diferite asupra lumii de dincolo. În general, eroul sau divinitatea din lumea noastră coboară în Infern sau în lumea morților, fie cu o misiune, fie din dorința de a cunoaște mai mult despre acesta. Abilitatea de a coborî în Infern și de a se întoarce este dovada statutului excepțional pe care personajul îl are. Așadar, în ,,Baltagul” coborârea în Infern are valoarea unei probe supreme a inițierii lui Gheorghiță, căci în registru simbolic, drumul Vitoriei reprezintă o traversare ritualică a celor 3 mari momente ale existenței. Mai mult, Vitoria repetă ,,Mitul lui Isis și Osiris” care-l recompune din bucăți pe Osiris, un ajutor esențial oferindu-i câinele Lupu, echivalentul lui Anubis. Simbol chthtonic, câinele poate fi echivalentul lui Cerberus, câinele Tricefal. De asemenea, traseul parcurs de Vitoria are valoarea unei călătorii spirituale care reface o poveste de iubire matură, căci Vitoria și Nechifor reiterează cuplul adamic

Drumul parcurs

Borca

La Cruci

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

A doua secvență semnificativă este parastasul lui Lipan, când Vitoria reconstituie scena morții soțului ei şi o povesteşte în fața sătenilor. Îi cere baltagul lui Calistrat Bogza şi îl acuză indirect: „- Gheorghiță - vorbi cu mirare femeia - mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.” Bogza îşi pierde cumpătul, se repede la flăcău ca să-şi ia arma și este lovit cu propriul baltag. Astfel tânărul răzbună moartea tatălui său şi restabileşte dreptatea: „Împuns de alt țipăt al femeii, feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.” Inițierea flăcăului este desăvârşită; el este acum pregătit să-şi asume rolul de cap al familiei, în locul lui Nechifor.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

Romanul este structurat în șaisprezece capitole, cu acțiune desfăşurată cronologic, ce urmăresc momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi grupate în trei părți: constatarea absenței și pregătirile de drum, căutarea soțului dispărut, găsirea celui căutat, înmormântarea si pedepsirea făptaşilor. Este ajutată de Gheorghiță, pe care călătoria îl maturizează. Vitoria trăieşte la începutul romanului un puternic conflict interior cauzat de dispariția lui Nechifor Lipan, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”. Ea porneşte la drum hotărâtă să-şi găsească soţul, să facă dreptate și să-l înmormânteze creştineşte. Este prezent, de asemenea, un conflict între tradiție și inovație, între lumea arhaică, pastorală şi modernitatea care începe să pătrundă în satul muntenilor. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce tinerii receptivi la noutățile civilizației, Minodora şi Gheorghiță, sunt readuși de mama autoritară la rolurile impuse prin tradiție.

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

Personajele înfăţişează tipologii reprezentative pentru lumea satului de la munte, la începutul secolului al XX-lea. Personajul principal este Vitoria Lipan, femeia voluntară, munteanca, soția de cioban. Personajul secundar, Gheorghiță, reprezintă generația tânără, care se maturizează. Nechifor Lipan, cioban harnic şi muntean cu dragoste de viață, este caracterizat în absență. Personajele sunt individualizate prin caracterizare directă şi indirectă: prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relații cu alte personaje, nume. Portretul fizic al Vitoriei este realizat în mod direct de narator încă de la începutul romanului. Deși nu mai era tânără, femeia îşi păstrase frumusețea de odinioară: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe.” Vitoria este caracterizată în mod direct și de Gheorghiță, care crede că: „Mama asta trebuie să fie fermecătoare; cunoaşte gândul omului...” Naratorul îl caracterizează, de asemenea, în mod direct pe Gheorghiță, evidențiindu-i fizionomia, vestimentația, dar şi asemănarea cu Vitoria: „Gheorghiță era un flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreț, dar ştia să spuie destul de bine dinspre cele ce lăsase și cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi-i plăcea, vorbind, să-şi desfacă bondița înflorită şi să-şi cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începea să-i înfiereze mustața".

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

Trăsăturile morale se desprind din caracterizarea indirectă prin fapte. Astfel, Vitoria este prezentată drept o femeie chibzuită, fiindcă, înainte de a pleca la drum în căutarea lui Nechifor, lasă gospodăria în grija argatului Mitrea, vinde o parte din agoniseală ca să facă rost de bani pentru călătorie, o trimite pe Minodora la mânăstirea Văratec și hotărăște să-l ia pe Gheorghiță cu ea, comandându-i un baltag nou pe care îl sfințește. Credincioasă, dar şi superstițioasă, femeia cere sfatul preotului din sat, apoi vrăjitoarei în privința dispariției lui Nechifor. Visele premonitorii o determină să creadă că i s-a întâmplat ceva rău soțului și să plece în căutarea lui. Pentru a izbândi, ține post negru douăsprezece săptămâni și se roagă la icoana Sfintei Ana de la mânăstirea Bistrița. Vorbele femeii exprimă voința de a-şi căuta soțul: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân‘ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan” sau experiența de viață „Toate pe lumea asta arată ceva”. Femeie simplă, nu ştie carte, dar are inteligență nativă şi experiență de viață. Își cunoaște fiul: „Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ştiu carte” şi îl ironizează: „Dragul mamei cărturar, se vede că mintea ta e-n cărți și slove. Mai bine ar fi să fie la tine în cap”. Pe parcursul călătoriei, fiul învață prin observarea comportamentului mamei în anumite situații. Monologul interior redă gândurile lui: „Femeile sunt mai viclene [...], ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbații îs mai proști, însă mai tari de vârtute”. Numele protagoniştilor au semnificații simbolice, desemnând victoria binelui asupra răului: Vitoria este asemănător cu „victoria”, Gheorghe, numele de botez al tatălui, şi Gheorghiță, numele fiului, amintesc de Sfântul Gheorghe, învingătorul balaurului, iar Nechifor, din grecescul „Niké-phoros”, înseamnă,,purtător de victorie".

Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și observație. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă și calculată, „un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povesteşte veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să-şi recunoască vina în fața satului și a autorităților. Cuvântul din titlu „baltagul”, înseamnă topor cu două tăişuri, un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrument al dreptății. Se observă că în roman acelaşi baltag (al ucigaşului) îndeplineşte cele două funcții. Baltagul sfinţit al tânărului Gheorghiță se păstrează neatins de sângele ucigaşilor. Astfel, finalul intră in raport de simetrie cu incipitul, marcând prin replica Vitoriei restabilirea armoniei existenței care fusese tulburataă de crimă: "Și-apoi, după aceea, ne-om întoarce iar la Măgura-Tarcăului ca să luăm de la coadă toate câte am lăsat".

Concluzie

Astfel, caracterizarea indirectă conturează pregnant profilul psihologic al personajelor care se individualizează prin tenacitate,perseverență și mai ales printr-un extraordinar simț al dreptații.Caracterul emblematic al acestui roman rezidă și din maniera în care sunt construite personajele, extrem de autentice și viabile, relația dintre munteancă și fiul său fiind semnificativă. în acțiunea romanului evoluția relației dintre Vitoria și Gheorghiță depășește specificul raportului mamă-fiu, ilustrând o relație de susținere și mai ales de inițiere necesară a celui tânăr de către femeia ce dispune de experiența vieții. Raportul inițiator-inițiat este înfățișat în acest roman al familiei prin relația dintre mamă şi fiu, cu prilejul călătoriei în căutarea osemintelor tatălui dispărut. Inteligența Vitoriei și curajul lui Gheorghiță asigură restabilirea adevărului şi pedepsirea ucigaşilor, căci roamnul se închide rotund, cuvintele Vitoriei marcând reintegrarea în circuitul vieții cotidiene.

Bibliografie

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Caiet de Limba și Literatura Română

Eseul – varianta rapidă de pregătire pentru Bacalaureat

Călinescu, George, „Baltagul”, în ,,Adevărul literar și artistic”, anul XVIII, nr. 873, 1937, reprodus în vol. ,,Ulysse”, Editura pentru Literatură, București, 1967

Paleologu, Alexandru, ,,Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

Perspessicius, „M. Sadoveanu, «Baltagul»”, în ,,Mențiuni critice”, vol. III, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936

Sadoveanu, Mihail, ,,Baltagul”, Editura Ion Creangă, București, 1987

Mulțumim pentru atenția acordată!