Modele epice în romanul interbelic

Modele epice în romanul interbelic

C.N.C.N.

11E

STUDIU DE CAZ

COSTEA ANDREEA, DAJBOG ELENA, DOANA ELENA, IACOB MIHAELA, STAFIE ALEXANDRA, STRATULAT IZABELA

OPERE REPREZENTATIVE: -„Enigma Otiliei” -„Ion” -„Baltagul” -„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” -„Maitreyi”

AUTORI REPREZENTATIVI: -George Călinescu -Liviu Rebreanu -Mihail Sadoveanu -Camil Petrescu -Mircea Eliade

Ne vom opri asupra următoarelor aspecte:

01

02

03

Etape și „vârste” ale romanului romănesc

Factorii dezvoltării romanului interbelic

Modele românești și străine

04

05

Romanul realist de tip balzacian: „Enigma Otiliei”

06

Romanul tradiționalist mitic, al inițierii: „Baltagul”

Romanul realist-obiectiv: „Ion”

Romanul psihologic de analiză; „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

07

08

09

Comparații între romanele subiective și obiective De ce am ales această temă?

Romanul experienței: „Maitreyi”

Factorii dezvoltării romanului interbelic

Romanul românesc atinge treapta maturizării depline in perioada interbelică, după şase decenii de încercări mai mult sau mai puțin izbutite. Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim: mutațiile fundamentale în mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, „intuiționismul“ lui Bergson, „fenomenologia“ lui Husserl) şi în mentalitatea literară (reinterpretarea

marilor analişti: Dostoievski, Stendhal; prestigiul romancierilor Marcel Proust, André Gide, James Joyce, Virginia Woolf), schimbarea percepției asupra speciei literare (nu mai e considerată literatură de divertisment), stimularea interesului scriitorilor și al publicului pentru problema romanului prin dezbaterile s articolele din presa literară a vremii, necesitatea sincronizani literaturii române cu aceea europeană, dar şi apariția utes generații de prozatori talentați.

Literatura română arde etapele și, în numai două decenii, romanul traversează „vârste diferite, trecând de la «realismul epic», Orientat exclusiv spre lumea exterioară, la «realismul subiectiv», interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului" (Carmen Muşat). Altfel spus, la noi coexistă modele epice separate în Franța de un secol: modelul balzacian şi modelul proustian. Ele se impun atât prin creații literare majore, cat și Prin polemicile din presa vremii, de pildă: „Noua structură și Opera lui Marcel Proust” de Camil Petrescu vs. „Camil Petrescu, teoretician al romanului” de G. Călinescu. „De altfel, scriitorii interbelici pot fi clasificați foarte bine in funcție de atitudinea lor față de literatura subiectivă, clasificare pe care o realizează în mod indirect, ei înșişi. Astfel, de o parte se găsesc promotorii relatării la persoana întâi, în timp ce o altă categorie este alcătuită din autorii care refuză să abandoneze vechea perspectivă supraordonată a naratorului obiectivat"

Modele românești și străine

Cele două orientări culturale care coexistă în epocă, traditionalismul și modernismul, se reflectă în plan teoretic în concepția îndrumătorilor literari E. Lovinescu și Nichifor Crainic. Pentru criticul E. Lovinescu, modernizarea romanului romānesc presupune sincronizare cu literatura occidentală, citadinism, formule narative noi, adecvate „spiritului veacului", cu alte cuvinte, renunțarea la tendințele idilizante, sămănătoriste şi la tradiționalismul îngust. Direcția modernistă cuprinde romancieri valoroşi, precum: Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Gib Mihăescu ş.a. Romancierul care înțelege cel mai bine necesitatea adaptării literaturii la timpul ei este Camil Petrescu, atât în romanele sale, cât și în articole și conferințe.

Roman de analiză și creație

Roman ionic

Roman doric

Romane dorice: „Ion”, „Baltagul”, și ”Enigma Otiliei” Romane ionice: „Maitreyi”, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

– naratorul ştie tot atât cât ştiu personajele, relatează numai ceea ce vede, ce aude şi prezintă doar evenimentele în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea cărora asistă – autenticitate, intimitate – eroul ca subiect; psihologism; narator-personaj.

– prezenţa unei voci auctoriale şi a unui narator înzestrat cu omniscienţă; viziunea auctorială – relatarea evenimentelor la persoana a treia singular; epic, logică, continuitate – prezentarea locului şi timpului acţiunii fără ca naratorul să fie prezent în vâltoarea evenimentelor

Criticul Garabet Ibrăileanu sublinia că analiza, spre deosebire de creaţie, dă naştere unor tipuri vii, acestea caracterizându-se prin fapte, cuvinte, prin reacţii exterioare.Personajul-narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă, îi conferă autenticitate;

Etape și „vârste” ale romanului românesc

Literatura epică interbelică se dezvoltă în două etape. Studiind proza scrisă între 1900-1928, criticul E. Lovinescu desprinde „linia precisă a unei duble evoluții de importanță inegală: evoluția de la subiect la obiect [de la liric la epicul pur] și evoluția de la rural la urban" şi consideră romanul Ion (1920) o strălucită izbândă în procesul de obiectivare a epocii.

In deceniul următor, se manifestă o direcție opusă a evoluției romanului, de la obiectiv spre subiectiv, adică spre analiza psihologică, în primul rând sub influența romanului proustian, cu mari realizări ale scriitorilor Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ş.a. Experiența romanului nu se opreşte însă aici. Este vorba de întoarcerea spre epicul balzacian, la G. Călinescu (Enigma Otiliei, 1938), dar şi de alte experiențe romaneşti care ies din acest model dihotomic (Mateiu I. Caragiale, Urmuz, Tudor Arghezi, M. Blecher etc.).

Romanul subiectiv

Romanul obiectiv

Este specific doar realismului. Naratorul este omniscient și omniprezent, iar narațiunea se face la persoana a III-a. Viziunea ”dindărăt”, mai exact, obiectivă și fără implicare directă, este o altă caracteristică esențială;

Toată narațiunea este prezentată la persoana I, iar focalizarea este internă. Eul narativ este situat în centrul povestirii, iar acțiunile din trecut sunt selectate astfel încât să fie unele semnificative pentru drama interioară trăită de personaj.

,,Ion" de Liviu Rebreanu

Roman realist-obiectiv

Publicat în 1920, romanul Ion de Liviu Rebreanu înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănåtoristă, motiv pentru care criticul literar Eugen Lovineseu apreciază că: „Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române" (Istoria literaturii române contemporane), iar pe Rebreanu îl consideră „cel mai mare creator epic al literaturii noastre".

Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt" presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptete prezentate, lasă viața să curgă. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. Naratorul înfățișează realitatea plăsmuită nu ca pe o succesiune de evenimente imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil și previzibil. Inlăntuite temporal și cauzal, faptele Sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) şi de obiectivitate.

Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului (naşterea, nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale), relații de familie. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcție de avere şi cu acordul părinților, iar fetele trebuie să-și apere virtutea. Incălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată și disprețuită de toți. Roman realist, Ion ,nu este totuşi un studiu al societății, ci o lume în care personajele trăiesc o dramă". Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. In plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros şi Thanatos. Criticul E. Lovinescu arătase că „lon e expresia instinctului de stăpânire a pământului..", în timp ce Nicolae Manolescu afirmă că „în centrul romanului se află patima lui lon, ca formă a instinctului de posesiune". De aceea nu problema pământului o consideră centrală, ci tema destinului. Concepția autorului despre roman înțeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid", se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului.

+info

,,Enigma Otiliei” de George Călinescu

Roman realist de tip balzacian

Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a 3-a( nonfocalizata). Viziunea ,dindărăt” presupune un narator omniscient, obiectiv, detasat, care nu se implică în faptele prezentate, dar conditia impersonalității este încălcată aici prin comentariul unui estet: ”Obiectivitatea însăși este una paradoxala, căci nu mai desemnează absența din evenimente a unui narator imparțial sau a demiurgului balzacian, ci amestectul permanent al unui comentator savant și expert, care, în loc să înfățișeze lumea, o studiază pe probe de laborator. ”

Realist-clasic prin temă, conflict și prin realizarea unor tipologii, romanul Enigma Otiliei (1938) depăşeşte prin modernitate formula estetică preferată de G. Călinescu, fiind apreciat ulterior ca un roman polemic la adresa convențiilor balzaciene: „balzacianism fără Balzac" (N. Manolescu). Roman citadin, frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esențiale, sub determinare social-economică (banul ca valoare intr-o societate degradată moral), Enigma Otiliei se plasează pe coordonatele tematice ale realismului balzacian: familia, căsătoria, parvenirea, eşecul erotic, motivul moştenirii şi al paternității, dar apelează și la mijloace ale modernității.

Titlul inițial, Părinții Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinți". Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradițional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. În portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială și psihologică. Romanul realist tradițional devine o adevărată comedie umană, plasând în context social personaje tipice. Tendința de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache avarul jubitor de copii, Aglae -„baba absolută fără cusur în rău", Aurica - fata bătrână, Simion - dementul senil, Titi – debil mintal, infantil și apatic, Stănică Rațiu – arivistul, Otilia - cocheta, Felix - ambițiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat.

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Romanul mitic, inițiatic

Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile pastorale, dar și comuniunea om-natură şi mitul marii treceri.

Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Insoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului și săvârşirea dreptății. Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.

Narațiunea se face la persoana a lll-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului, lumea satului de munteni şi acțiunile Vitoriei. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă şi calculată, ca „un Hamlet feminin", ea reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povesteşte veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să-și recunoască vina în fața satului şi a autorităților. Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite semnificații. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei (intriga polițistă), ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoaşterii lumii și a cunoaşterii de sine: ..Parcurgerea labirintului este o încercare esențială pentru orice erou, [...] fiind chiar proba de renaștere şi regenerare morală."

„Maitreyi” de Mircea Eliade

Romanul experientei

Romanul Maitreyi valorifică aspecte autobiografice: poveste de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda lui din India, unde Eliade petrece mai multi ani, dedicându-se studiilor de orientalistică la Universitatea din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate numele şi ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării, după cum mărturiseşte Mircea Eliade în „Memorii.”

Publicat în 1933, Maitreyi de Mircea Eliade este un roman al experienței și al „autenticității“ pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, de către personaje, a unor experiențe definitorii, iar impresia de autenticitate provine din utilizarea unor elemente care țin de realitate (jurnalul din India al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori etc.). Critica literară a evidențiat relația dintre exotism și trăirism în roman: „Aparent «exotic», Maitreyi reconstituie o revelatoare diagramă a înălțărilor şi căderilor pe care le poate cunoaşte iubirea între doi oameni cu formații sufleteşti foarte diferite. Adevărul psihologic străpunge insolitul situațiilor şi conferă experienței o densă substanță omenească."

Formula care sintetizează problematica romanului este estetica autenticității, prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana I, introspecția, autoanaliza lucidă. Autenticitatea romanului modern, amestec de jurnal intim şi narațiune retrospectivă, este susținută de utilizarea tehnicii narative moderne „punerea în abis”, secvențe din jurnal fiind introduse în narațiunea romanescă. Intâiul nostru roman exotic îşi datorează această calitate mai puțin decorului, cât mai ales aspectelor sociale din Calcutta și din familia bengaleză în care pătrunde europeanul, dar și prin „Descoperirea sufletului feminin indian, o adevărata terra incognita pentru un european."

Noutatea construcției discursului narativ constă în dubla perspectivă temporală pe care naratorul-personaj o are asupra evenimentelor: contemporană şi ulterioară. Personajul-narator nu evocă întâmplările, rememorându-le, ci reconstituie evenimentele trecute prin raportare la timpul prezent, dar și la felul în care percepuse respectivele evenimente în momentul in care le trăise, consultând in acest scop jurnalul acelei perioade. Asemenea notații, care conferă autenticitate, sunt frecvente în roman, de exemplu: „Eu scriam in odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de gelozie, de care mi-e ruşine” Pe măsură ce scrie romanul, viziunea lui Allan asupra întâmplarilor trecute se modifică. Neconcordanța dintre istoria propriu-zisă, relatată în jurnal, și rememorarea acesteia, în romanul pe care Allan il scrie, relativizează evenimentele şi accentuează caracterul subiectiv. Din această perspectivă, Maitreyi poate fi considerat si romanul scrierii unui roman (un metaroman).

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.” de Camil Petrescu

Roman psihologic de analiză

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul conştiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea febrilă. Romanul este scris la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea „împreună cu“, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: dragostea și războiul, sugerate de titlu și de compoziție.

Intocmai ca la Proust, un eveniment exterior (aici, discutia de la popotă) declanşează rememorarea unor întâmplări sau stari trăite într-un „timp pierdut", dar, spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic si analizate in mod lucid, fiind vorba de memoria voluntară. La Proust, personajul-narator retrăiește trecutul, la Camil Petrescu, acesta analizează si interpretează trecutul.

Stefan Gheorghidiu, personajul-narator reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama indrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiința sa. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât in måsura în care se reflectă în această conștiință. In acest sens, Ela este cel mai „misterios" personaj din roman, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-arator. De aceea cititorul nu se poate pronunța asupra fidelitäții ei sau dacă e mai degrabā superficială, decât spirituală. „Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dāndu-şi arama pe față, cu spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan. In acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conștiința lui Gheorghidiu. Numai pe ace le putem povesti fără riscul de a greși." Prin introspecție și monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Ştefan Gheorghidiu analizează cu luciditate alternând sau interferând, aspecte ale planului interior/ fluxul constiinței (trăiri, sentimente, reflecții) și ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje).

ROMANE OBIECTIVE: Ion, Baltagul și Enigma Otiliei

Deosebiri

Asemănări

-Ion înfățișează universul rural arhaic, Baltagul înfățișează universul pastoral, iar Enigma Otiliei înfățișează universul citadin-Tema centrală în Ion este problematica pământului, în contextul satului ardelean, în timp ce în Baltagul este viața pastorală în contextul satului moldovenesc de la munte, natura și miturile, iar în Enigma Otiliei, temele centrale sunt familia, parvenirea, moștenirea, căsătoria. Se remarcăn astfel diferențele dintre țărănime și burghezie și preocupările diferite ale acestor două categorii.

-toate cele 3 romane prezintă ca motiv determinant motivul drumului, care, în sens conotativ, simbolizează viața, necunoscutul și oferă o structură circulară romanelor: în Ion, drumul care intră și iese din Pripas, locul acțiunii romanului, drum descris și în incipit și în final; în Baltagul, motivul drumului parcurs de Vitoria Lipan în încercarea de a-și găsi soțul; în Enigma Otiliei, strada pe care se află casa lui moș Costache, descrisă prin ochii lui Felix, intrusul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale.

Asemănări

Deosebiri

-Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt" presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptete prezentate, lasă viața să curgă. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. -Naratorul înfățișează realitatea plăsmuită nu ca pe o succesiune de evenimente imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil și previzibil. Naratorul, fără să renunțe la privilegiul omniscienței, optează pentru relatarea neutră, impasibilă a evenimentelor în care sunt implicate personajele"

- în Baltagul apare motivul maternității, în Enigma Otiliei apare motivul paternității-în fiecare dintre cele trei romane, sunt întruchipate diferite tipologii umane: în Enigma Otiliei, avarul întruchipat de Stănică Rațiu si femeia mondenă, Otilia, în romanul lui Rebreanu este prezent tipul omului lacom, însă întruchipat de Ion, un țăran sărac a cărui singură iubire devine pământul, iar în Baltagul, Vitoria Lipan întruchipeaza hamletul feminin, femeia voluntara, fiind ,,un exponent al speței” (G.Călinescu) în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate prin însușirile sale (puternică, inteligentă, hotărâtă, curajoasă, lucidă, stăpână pe sine, soție iubitoare și mamă devotată)

ROMANE SUBIECTIVE

Asemănari

Deosebiri

-Ambele au narator subiectiv, reprezentând o mărturie a autorului, printr-un jurnal de călătorie (la ,,Maitreyi") și jurnal de război (la ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război") -Iubirea este o experiență a cunoașterii existențiale în ambele romane, însă în cel camilpetrescian cea de-a doua experiență cognitivă este războiul. -Punctul de vedere asupra evenimentelor narate este unic si subiectiv, naratorul fiind și personaj, în Maitreyi: Allan și în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război: Ștefan Gheorghidiu. -Notele din jurnalele autorilor vor sta la baza creației epice, utilizându-se elemente care țin de realitate.

-Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Ștefan și Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timp ce in Maitreyi structura romanului este cea de jurnal. -Allan, ca tipologie, reprezintă îndrăgostitul analitic și lucid, în timp ce Vlad Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid. -Spațiul in romanul lui Eliade este unul exotic, în timp ce în romanul lui Camil Petrescu se prezintă spațiul românesc într-o perioadă nefavorabilă, atât pentru țară, cât și pentru personajele operei.(războiul)

Motivația alegerii temei

La prima vedere, am ales acest studiu de caz pentru că eram familiarizate în mare parte cu operele încă din anii anteriori.Pe parcursul realizării acestui proiect, am constatat că romanele prezentate sunt semnificative pentru literatura română interbelică, perioadă numita și „Vârsta de aur”. De asemenea, fiind opere si autori canonici, am văzut acest studiu de caz ca pe o oportunitate de a aprofunda materia pentru examen.