Proect la istorie

Cetati si manastiri medievale romanesti

Cetatea Neamt

Cetatea Tighina

Cetatea Soroca

Cetatea Colt

Cetatea Neamț a fost construită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), ea fiind menționată pentru prima dată la 2 februarie 1395, în timpul expediției regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei în Moldova. [3] Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcție a cetății. Nu au fost identificate aici fortificații anterioare, rezultând că prima construcție fortificată datează din epoca domniei lui Petru Mușat. Aici au fost descoperite monede din timpul domniei lui Petru I, acestea constituind o dovadă certă că Cetatea Neamț a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova a cunoscut o dezvoltare economică și politică continuă.

La sfârșitul sec. XIV - începutul sec. XV, pe locul unde mai înainte fusese punctul vamal, a fost întemeiat orașul cu același nume Tighina. Apoi cetatea este reîntemeiată de Petru Rareș, pe malul Nistrului. Cetatea a fost cucerită de Soliman Magnificul (1538). Devenind reședință de raia turcească, vechiul nume e substituit cu altul nou, Bender, adică, „oraș fluvial”. În această perioadă Soliman I poruncește ca cetatea să fie refacută și lărgită dupa proiectul arhitectului Sinan, lucrările de reconstruire fiind finisate abia în anul 1541. Folosind resursele locale și munca țăranilor din împrejurimi, Poarta otomană a transformat cetatea într-un avanpost de luptă bine întărit. La acea vreme cetatea construită din piatră reprezenta un patrulater înconjurat din trei părți de un șanț foarte adânc

Izvoarele istorice menționează ridicarea unor cetăți pe Nistru la vaduri, din lemn sau din piatră, în scaunul cărora se așază pârcălabi (vechi cuvânt românesc provenind din germana „burgmeister”) și mari căpitani : Hotin, Soroca, Orhei, Tighina și Cetatea Albă. Se presupune că la Soroca, pe locul unei vechi escale menționată de sursele genoveze, Alciona („albastră” în grecește) sau Polihromia („colorată” în grecește – numele sunt bizantine) a fost înălțată întîi o cetate din lemn și pământ, o palancă sau poate o posadă în primul sfert al secolului XV, dar cu o primă mențiune documentară sub numele de Soroca doar la 12 iulie 1499 odată cu primul său pârcălab Coste.

Cetatea a fost ridicată pe un colț de stâncă, la intrarea în defileul Râușorului, în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri. Deși a fost ridicată în scopuri de apărare, ea nu a îndeplinit niciodată acest rol, cele trei fortificații fiind prea mici pentru a face față unor armate de mari dimensiuni, așa că, cel mai probabil, cetatea servea ca loc de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. Are plan neregulat, adaptat formei de relief, este prevăzută cu un donjon masiv și a fost cea mai puternică cnezială din Transilvania.[2][3] Cetatea Colț, ale cărei începuturi datează din anul 1359, s-a degradat prin prăbușirea în vale a unor curtine, iar în prezent mai păstreză doar resturile de ziduri, fiind practic o ruină. Reprezentanții comunei Râu de Mori încearcă să atragă fonduri pentru reabilitarea acestui monument istoric, ajuns astăzi în paragină.

Manastirea Adam

Manastirea Almas

Manastirea Antim

Manastirea Amota

Paul de Alep, care a vizitat Arnota în 1658, a însemnat tradiția locală, spunând că mănăstirea a fost ridicată pe locul unei biserici de lemn, construită de «vornicul» Danciu, tatăl lui Matei [1]. Tradiția despre vechimea monumentului a fost, de altfel, înregistrată și de alți călători străini și unii istorici au socotit-o ca fiind exactă, însă ea nu poate fi atestată prin documente, pentru că pisania bisericii a dispărut. Același Paul din Alep, care a asistat la ceremonia înmormântării lui Matei Basarab, consemnează că acesta a cerut pe patul de moarte să fie îngropat la Amota, dar urmasul său, Constantin Șerban, dădu ordin să fie înmormântat în exonartexul bisericii voievodale din Târgoviște, lângă soția sa Elina și fiul lor Mateias. Până la urmă, osemintele sale au fost transportate la Arnota, „așa cum și-a dorit-o din viață”, de voievodul Mihnea Radu III, ca urmare a invaziei turco-tătare din 1658, când i s-a profanat mormântul. Frumoasa piatră funerară în stil baroc se află astăzi alături de aceea simplă a «vornicului» Danciu, care, mort în 1595 în Transilvania, a fost mai întâi înmormântat „în catedrala din Alba-Iulia din grija și cu cheltuielile domniței Stanca, soția lui Mihai Viteazul” [2]

Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul, a fost ridicată în perioada anilor 1713 – 1715 pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Mirul, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus. Inițial, mănăstirea avea forma unei cetăți, cu biserica în centru; pe laturile care descriu perimetrul unui pătrat erau chiliile, iar în fiecare colț era câte un turnuleț. Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o mărturie elocventă a vieții culturale bucureștene de la începutul secolului XVIII-lea. Întregul complex – biserică, chilii, paraclis, clopotniță, case egumenești – a fost executat, atât arhitectonic cât și pictural, potrivit planurilor întocmite de marele ierarh. Biserica este singura ridicată în sec al XVIII-lea cu planul în formă treflată; ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră; rozete mari și bogate, pridvorul este deschis cu portal monumental, capitelurile și piedestalurile coloanelor sunt frumos ornamentate cu motive florale. Dimensiunile geometrice ale bisericii sunt 30 metri lungime și 10 metri lățime, naosul cu două ferestre la fiecare absidă amintind de structura vechilor biserici sârbești .

Prima așezare monastică a fost întemeiată la mijlocul secolului al XVI-lea, când un călugăr venit din răsărit a arătat unui cioban înstărit din codrii acestor locuri o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, propunându-i să ridice aici un schit. Ciobanul nu numai ca nu a ezitat a-i împlini dorința, dar el însuși a devenit monah, ajutând la ridicarea unei bisericuțe din lemn cu hramul „Tuturor Sfintilor" și a câtorva chilii in jurul ei. .Așa s-ar fi construit, se pare, o primă bisericuță din lemn, cu hramul „Tuturor Sfinților”. În 1630, turcii care au trecut pe aici cu prilejul unui război i-au dat foc, călugării găsindu-și refugiu în pădurile din apropiere. Trecând pe aici căpitanul Vasile Adam (devenit apoi Varvara monahul), împreună cu frații săi Costi, Movila și Dabija (coborati din Aprodul Purice al lui Stefan cel Mare si Sfant) s-a hotarat sa construiasca biserica din temelii. Documentele istorice unanim recunoscute afirmă că mănăstirea a fost ctitorită de căpitanul Adam la mijlocul secolului al XVII-lea și sfințită la 14 octombrie 1652.

Tradiția păstrează amintirea unei vechi obști călugărești statornicită aici încă din secolul al XV-lea, sub conducerea sihastrului Vasile Almaș, venit din Transilvania împreună cu soția sa Maria. Aceștia vor ridica în anul 1659, ajutați fiind de localnici, un paraclis din lemn, cu hramul "Sfântul Nicolae", fiind considerați ctitorii acestui așezământ monahal. Paraclisul a fost dotat cu câteva icoane și un iconostas, despre care se spune că au fost aduse de către Vasile (devenit ulterior ieromonahul Vasile din obștea Mănăstirii Neamț) și soția sa, și care acum sunt expuse în muzeul mănăstirii. Locașul de rugăciune al schitului lui Almaș a fost distrus ulterior de tătari, prilej cu care își pierde viața și Maria Almaș. Pe această vatră s-a construit în 1715, cu ajutorul Ecaterinei Cantacuzino, soția spătarului Iordache Cantacuzino, un schit. Acesta a rezistat până în anul 1821 când a fost distrus de eteriști. În 1821, boierul Lupu Balș și monahul Rafail zidesc actuala biserică cu hramul "Duminica Tuturor Sfinților" pe locul vechiului lăcaș din lemn, schitul devenind unul de maici. În 1851 biserica este supusă unor ample lucrări de renovare pe cheltuiala boierului Palade.