Studiu de caz. Perioada junimistă.

Studiu de caz

Elev: Ungureanu Andra-Mihaela Clasa: XI B

Date: 21.01.2021

Contribuția lui Titu Maiorescu la impunerea unei noi directii în limba și cultura română

Am realizat acest proiect pentru a pune în evidență aspectele importante legate de limba și cultura română, aspecte abordate încă din anii 1860. Vizionare plăcută!

Cuprins. Subiecte abordate

7.Apectele teoriilor

4.Aspectele culturii

1. Apectele limbii

8. Compareție

5. Articol suport

2.L. Beția de cuvinte

6.Teorii fundamentale

9. Concluzie

3.L. Neologismelor

1.

Aspectele limbii

Aspecte definitorii asupra limbii

Articole consultate pentru limba:

Din punct de vedere lingvistic, Titu Maiorescu a avut o mare contribuție asupra aspectului limbii române, prin cele două lucrări abordate în paginile următoare. Prin lucrările sale, criticul literar ne impune principiile legate de aspectul limbii făcând apel la alte lucrări consemnate la vreme aceea. Academicianul surprinde în amănunt, într-un mod aspru, ”defectele” de scriere ale unor oameni ”de seamă”, care se consideră scriitori sau chiar cronicari. (lucrările abordate de acesta fiind un minus intelectual impus populației de la vremea respectivă)

• ”Lucrarea neologismelor”
• ”Lucrarea beția de cuvinte”

Autor: Titu Maiorescu(1840-1877): academician, avocat, critic literar, filosof; personalitate remarcabilă a României fiind autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond.

”Lucrarea beția de cuvinte”

2.

Autorul vede această beție ca pe o boală, numind metaforic aspectele pe care acesta le abordează cu privire la scrierile prezentate ca niște simptome: -„Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte.” -Al doilea simptom constă în: „depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci” -Un al treilea simptom, care definește starea finală, cea mai aprigă este: „slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului.”

În prima parte a lucrării criticului, acesta ne prezintă termenul de beție ca fiind „o predispoziţie strămoşească”, întrucât acesta se leagă de originile omului pentru a explica acest fenomen genetic. Însă, T. Maiorescu consideră că omul are ”un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei”, în așa fel fiind definită beția de cuvinte. Această beție ne este prezentată ca „un stimulent al inteligenţei”, dar care poate deveni în timp și un element producător de „ameţire a inteligenţei”.

Toate „simptomele” sunt clar abordate și explicate pe baza următoarelor lucrări.

Prima lucrare pe care criticul o studiază este lucrarea domului Sion despre poetul Conachi, pe care autorul o consideră implicit un izvor al beției de cuvinte. În această lucrare, Titu Maiorescu surpride o exagerare a domnului Sion cu privire la anumite aspecte. Acesta este considerat un abuz de cuvinte, un semn al primului simptom deoarece prin câteva rime asupra unor țevi de apă, folosește o expresie preucum: „exploziunea unui entuziasm nobil“. De asemenea, criticul mai remarcă la această lucrare și folosirea unor cuvinte cu totul diferite față de conținutul folosit, Dl Sion numind troheele hexametre. Se remarcă și contrazicerea cu vorbele sale când la o pagină când la alta, făcând astfel o greseală cu însemnătate pentru literatură. În final, acesta își ascunde ultimele cuvinte sub semnul plagiaturii, structura finală din lucrarea sa fiind o copie dintr-o altă lucrare. Tot în finalul lucrării, se remarcă cuvinte, sintagme cu nonsens pentru ceea ce acesta vrea să transmită: „Premiile geniului şi cugetării (adică poeziile) şi gloria memoriei numelui sunt un nonsens şi un pleonasm, care încheie într-un mod armonic lucrarea dlui Sion...”

În continuarea lucrării „Beția de cuvinte”, ni se prezintă în continuare o altă operă cu un impact devastator asupra limbii și anume, lucrarea domnului Pantazi Ghica, acesta fiind prezent cu o „nuvelă istorică”. Prima remarcă pe care T. Maiorescu o face asupra acestei lucrări este înlănțuirea fără sens a mai multor termeni în fraze precum: „...o mulţime de femei, [...] intrară în gloată, în dezordine, înspăimântaţi, alergând, în sala sfatului domnesc.” Este remarcat de către cronicar și modul de descriere a personajelor din cartea sa, fiind citată descrierea lui Dincă Sârbu: „Armaşul Dincă Sârbu, şarpe încolăcitor, fiinţă târâtoare, astucioasă, ipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat...” Un alt simptom remarcat de critic în nuvela suport este alăturarea cuvintelor cu același sens doar pentru a oferi o forma mai „inteligentă” a limbajului: „Nici o voce nu răspunse, toată lumea, tăcută şi cuprinsă de o adâncă întristare, păstra un silenţiu lugubru“.

Cu alte idei și mai inovatoare pentru limba română vine și domnul Vasile Alexandrescu-Ureche. Acesta optează pentru folosirea termenilori pe care acesta nu îi cunoaște, în speranța că nici cititorii nu îl cunosc. Prin acest aspect dl Ureche vrea să ne arăte meritul lui Miron Costin ca om de ştiinţă, dar nu prea îi iese. Autorul vrea să arate meritul lui Miron Constin asupra științei, dar se pare că doar prin intermediul cuvintelor și fără dovezi. O alta greșeală pe care autorul o utilizează este adăugarea informațiilor istorice aeronate pe care Titu Maiorescu le critică cu argumente foarte bine puse la punct. Un exemplu de informație aeronată reies din explicarea marcajului în fraz: „fac istorie... pe timpul lui Atila (5), la palatul Biciului lui Dumnezeu“. Criticul ne dă un argument foarte puternic pentru această frază și anume: „Acolo găsim numit, pe lângă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila?[...] Ammian (născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort când a început domnirea lui Attila (434, 435) şi istoria lui merge numai pănă la 378 după Chr.” Un alt aspect pe care T. Maiorescu îl observă în scrierile dl Ureche este ordinea incorectă a literelor în numele persoanelor. acest aspect este observat în fraze precum: „...Miron Costin nu este [...] Olanyro Morales...” In legătură cu acest aspect, criticul luminează cititorii cu explicația: „... şi astfel errata de la sfârşitul numărului ne invită să citim Ocampo, Morales în loc de Olaniro Morales.”

Tot în numărul revistei de la 1 martie sunt prezentate câteva lucrări scurte, care pot fi numite daune pentru literatură. Lucrările pe care Titu Maiorescu le abordează sunt cele scrise de dl D. Aug. Laurianu și de dl George Marian. Lucrarea dl D. Aug. Laurianu este o critică „ a unei traduceri din Molière şi a dramei dlui Scurtescu, Rhea Silvia.” Despre Rhea ni se spune că a născut pe Romulus și Remus, dar dl Maiorescu remacă faptul că din lipsă de informație dl Laurianu vorbește de mediu social în acele timpuri: „...acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“; „Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înţeles, dar cuvintele sună a ceva.” Aceste informații sunt minisurile din acea vreme care împiedicau dezvoltarea limbii și literaturii. De asemenea, Titu Maiorescu remarcă și amețeala cuvintelor lui George Marian în lucrarea sa despre doamna Cutare: „Un caet din Mozart se aflà pe piano. Doamna Cutare îl deschise şi ne jucà nemuritoarea uvertură a operei Freischütz (Robin des Bois).“ Criticul remarcă informațiile aeronate și le surprinde într-un mod ironic: „ Ai să vezi că în numărul viitor al Revistei are să deschidă caietul lui Weber şi să ne joace uvertura lui Don Juan.”.

3.

Lucrarea „Neologismele”

După plusul pe care Titu Maiorescu l-a adus limbii prin lucrarea „Beția de cuvinte”, criticul vine cu o altă intervenție în modul de dezvoltare legându-se astfel de neologisme. Acesta susține că introducerea neologismelor în limba română trebuie făcută pe etape și ținându-se cont de mai multe aspecte. Primul aspect de care Titu M. se leagă este păstrarea cuvintelor românești și îndepărtarea celor din altă limbă cu același înțeles: „Acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt român, cuvântul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvântul român păstrat.”. El susține însă că episcopii nu sunt de acord cu aceste schimbări pe partea laică, întrucât s-a încercat introducerea în biblie a unor cuvinte „de o filozofie nepricepută și trecătoare” („Corupţiunea oamenilor„), care au stârnit o animită teama de schimbări rele în aceștia.

Un al doilea aspecte pe care criticul l-a abordat se referă la păstrarea cuvintelor de origine latină, ci nu îndepărtarea acestora: „ Căci profesorii, deputaţii şi scriitorii noştri mai de frunte şi-au făcut o parte însemnată a studiilor în limbi străine. De aici urmează, fireşte, că o sumă de cuvinte şi de deprinderi sintactice le vin mai întâi în minte sub forma limbii străine pe care o cunosc mai bine.” Neologismele nu trebuie să pună în umbră cuvintele de origine românească întrucât acestea sunt uzuale și pe înțelesul tuturor: „Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos, care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular.” Un alt aspect legat de neologisme, pe care T. Maiorescu îl abordează, spune că acele cuvinte lipsă din limba română ar trebui împrumutate de la restul limbilor romanice, ci nu de la altele de altă natură: „Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, [..] vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice...” Prin acesta, Maiorescu susține și faptul că pentru îmbunătățirea limbii trebuie adăugate cuvinte noi doar în lipsa lor în limba română. De asemenea, tot la acest aspect, autorul impune ideea că trebuie oprită strecurarea cuvintelor de origine germană sau maghiară pentru a nu înstrăina limba de bază.

Ultimul subiet abdordat de autor face referire la îndepărtarea tuturor cuvintelor din limba slavonă ca fiind o greșeală: „Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba română şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşeală şi este cu neputinţă.” El ia în considerare originile poporului astfel, acesta susține că nu trebuie să ne fie teamă de coruperea limbii prin faptul că în aceasta stau și cuvinte slavone: „...înavuţirea limbii noastre în privinţa lexicală şi toată propăşirea ei merge de acum înainte numai în înţelesul latinităţii şi nu are nimic de temut de la vreo nouă influenţare prin elemente slavone.” Schimbarea acestor cuvinte se leagă și de mulțimea populației care e legată de aceste cuvinte, fiind cele „normale” și uzuale pentru aceștia: „Cum să-şi schimbe ţăranul brazda sa de pe pământ...” Un lucru strâns legat de acest subiect este înlocuirea cuvintelor, dar cu ce? Exitau câteva cuvinte în dicționarul academic, dar se ia în calcul ideea că acele cuvinte nu vor prinde la poporul român. De aici se trage idee că există atâtea cuvinte slavone întrucât nu există un echivalent pentru ele fiind prea înrădăcinate în limba noastră. Criticul usține că o barieră între clasa de sus și cea de jos împiedică adăugarea neologismelor în ziare și cărți dacă în limbă se află totuși un cuvânt vechi știut de toți. Se pune și problema introducerii noului cuvânt în diferitele domenii: „ întâia noastră întrebare trebuie să fie: unde să-l înlocuiască?”/ „În proverbele, în poeziile..”

Din punctul meu de vedere, pot spune că Titu Maiorescu și-a susținut bine argumentele cu privire la greșelile care încurcau dezvoltarea corectă a limbii și literaturii cu dovezi concrete. Lucrarile sale, intitulate metaforic „Beția de cuvinte” și „Neologismele” au surprins într-o manieră corespunzătoare greșelile actuale, dar și cele care urmau a fi făcute, ajutând astfel la dezvotarea corectă a limbii.

4.

Aspectele culturii

Articole consultate pentru cultură:

Aspecte definitorii ale culturii

Din punct de vedere al culturii, Titu Maiorescu abordează acest subiect pe baza înnaintării acelerate a acesteia, dar fără a fi cu adevărat un inters național; într-o propoziție: Cultură fără formă.

• „În contra direcției de azi în cultura română”

Surprinde în acest articol interesul oamenilor pentru avuțirea bazelor dezvoltării culturii, dar nu și intersul pentru această.

5.

Articol suport„În contra direcției de azi în cultura română”

În urma unui răspuns din partea revistei Transilvania de la acea vreme se construiește întreg articolul. În început ni se prezintă „atacul” la adresa acestuia, cum că acesta are pretenții prea mari de la scriitori de la acea vreme: "Acuma, uită-te, acuma la anul 1868 şi află d. T. Maiorescu timpul de a cere de la publiciştii de dincoace stil neted, gramatică, ortografie.". Critiul ne aduce la cunoștință stricăciunea foilor Transilvaniei, probabil acesta fiind și unul din motivele pentru care a fost compus și acel comentariu. În continuare acesta ne vorbește despre marea Revoluție care a adus cu ea lustrul societăților străine, dar din nefericire de România s-a prins doar lustrul de dinafară. T. Maiorescu ne prezintă în linii mari faptul că generația tânără nu a fost pregătită în totalitate de aceste inovații, aceasta aruncându-se în noutate, dar nebăgând în seamă baza care sta la formarea acestora. Titu M. surprinde „inteligența” tinerimii prin partea de suprafață a paharului, astfel că dacă aceștia sunt puși în situații de informare asupra culturii, răspund pe baza părții de suprafață: „... dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci şi gliptoteci, îţi arată expoziţiunea artiştilor în viaţă...”.

Autorul încearcă să pună în lumină idee că, nu datorită prețuirii acestei culturi (occidentale) dezvoltăm noi această dorință de creație, ci datorită vanității strămoșești. Se subliniază și ideea de lipsă a unui fundament, astfel că minunatele creații sunt văzute ca niște simple forme goale ale străinilor. Acest aspect este des întâlnit, fiind un lucru însemnat în situația noastră intelectuală, de aceea trebuie văzut ca un lucru de informare pentru generațiile viitoare, un lucru care trebuie combatat de acestea. Ca o formă a înteligenței aeronate, Titu Maiorescu ni-l dă exemplu pe Petru Maior care a încercat să demonstreze că românii se trag doar din romani, însă prin aceasta se face un început pentru falsificarea etimologiei: „ Cu asemenea procedare începe ştiinţa noastră despre latinitatea cuvintelor române, şi primul pas se face printr-o falsificare a etimologiei.” Din dorința de afirmare, este scoasă o carte prin care este prezentată limba noastră ca fiind una curată și unică, dar prin acest fapt se falsifică implicit filologia: „ Şi, astfel, gramatica română începe cu o falsificare a filologiei.” Titu scoate la iveală adevărul spunând că nu noi ne-am demonstrat latinitatea, ci alți oameni renumiți: „Dacă străinii ştiu astăzi şi recunosc că noi suntem de viţă latină, meritul este nu al nostru, ci al filologilor Dietz, Raynouard, Fuchs, Miclosich, Max Müller şi alţii, cari nu prin iluzii pretenţioase,...” Acesta pune în lumină și direcția falsă de care poporul român dă dovadă: „Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte;”. Toate acestea exista, dar în definitiv acestea sunt obiete fără fond, cultura noastră fiind doar o reproducere ieftină a celei orientale, care din păcate ne-a acaparat.

Acesta susține că pentru a putea aduce din nou cultura la nivelul său, trebuie îndepărtată încurajarea mediocrității și promovarea lucrurilor culturale de cea mai bună caliatate: „ O primă greşeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităţilor.” Un aspect important pe care acesta îl abordează este ideea formelor fără fond, lucruri făcute fără forma lor proprie, care în timp vor fi disprețuite: „...este mai bine să nu facem o şcoala deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; [...] Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu.” În finalul articolului, Titu Maiorescu revine asupra comentariului „foaiei” Transilvania sunsținând că datorită acestei amețeli culturare s-a produs revolta față de cerințele literare: „Transilvania este cuprinsă de ameţeala formelor deşerte, prin care se caracterizează aşa-numita cultură română din ziua de astăzi.” Ca încheiere a acestui articol, cronicarul susține că fără cultură un popor poate trăi, dar cu o cultură falsă este imposibil, idee care susține și îndeamnă implicit la originalitate: „Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul.”

6.

TEORII FUNDAMENTALE

Teorii:

Două teorii care s-au făcut remarcate în domeniul literar/ cultural au fost: „Teoria formelor fără fond” de Titu Maiorescu și „Teoria sincronismului” De Eugen Lovinescu.

• „Teoria formelor fără fond”- TITU MAIORESCU
• „Teoria sincronismului”- EUGEN LOVINESCU

„Teoria formelor fără fond”, care îl are ca fondator pe Titu Maiorescu reprezintă o terie care se regăsește și la momentul actual făcând referire la o dezvoltare „incorectă” a lucrurilor pe toate planurile.

„Teoria sincronismului” este o teorie fondată de către Eugen Lovinescu și se leagă de anumite aspecte ale dezvoltăii culturii, în principal a literaturii. Această teorie subliniază o oarecare idee că literatura ar trebui să se dezvolte după mersul lucrurilor actuale, ci să nu se aștepte apariția fondului.

7.

Aspectele teoriilor

1. „Teoria formelor fără fond”- Titu Maiorescu

Teoria pe care Titu Maiorescu o pune în lumină este pe scurt, o teorie cu mari rădăcini în subiectul: EVOLUȚIE. Aceasta nu este o teorie despre trecut, ci o teorie despre prezent și viitor. Tranziția prin care România trece la începutul perioadei moderniste este la fel de asemănătoare ca cea din prezent și acest aspect se află în strânsă legătură cu princiiple teoriei. Această teorie exprimă idei, conduite, dar și mentalităţi specifice oricărei tranziţii. În esență, criticul pune în evidență ideea că lucrurile nu ar trebui să se dezvolte decât dacă momentul este oportun. Imitarea, din punctul său de vedere, nu este o formă de dezvoltare, ci doar o așa zisă evoluție fără fond. Faptul că noi am vrut să revoluționăm caracteristicile poporului -de la literatură până la istorie- după ceea ce se afla în țările străine, a dus la construirea unor instituții (școlii fără condiții și profesori experimentați; conservatoare fără tineri talentați și pasionați) și idei (încercarea schimbării cu privire la originilie poporului român prin literatură) care nici în prezent nu și-au găsit în totalitate fondul.

2. „Teoria sincronismului”- Eugen Lovinescu

Teoria ale cărei baze au fost puse de către Eugen Lovinescu este un ansamblu de idei și principii care susțin contrariul teoriei lui Titu Maiorescu, și anume: literatura ar trebui să se dezvolte simultan cu celelalte popoare avansate pentru a nu apărea diferențe calitative majore. Această teorie pleacă de la ideea că dacă așteptăm după dezvoltarea fontului, aceasta este posibil să nu existe niciodată. Principul sincronismului este strâns legat de ideea practică de acceptare a schimbului de valori care poate oferi originalitate a fenomenului literar. Aceast principiu nu susține imitarea, ci doar adaptarea la noile curente europene, integrarea în acestea, susținând că popoarele mai avansate au un impact asupra celor mai puțin avansate. În idee, această evoluție cuprinde două etape: prima de adaptare la genul respectiv, iar a doua de formare a unui fond propriu. Prin această teorie, E. Lovinescu nu vrea să exprime apatie cu privire la tradiționalism, acesta spunând că în ciuda trecerii la modernism, acest lucru nu va acoperi originile poporului nostru. În definitiv, sincronismul este un concept de-al lui E. Lovinescu -cu scopul de a revoluționa prin contextul conservator românesc dominat de junimiști- care mai târziu a devenit o teorie.

8.

Comparație

Cele două teorii abordate anterior au la baze diverite idei și concepții, ceea ce le încadrează în două contraste diferite. Ideea pe care ambele teorii o abordează este cea a evoluției cultulturii, în special a literaturii, dar cu concepte total diferite.

Titu Maiorescu susține în teoria sa ca ar trebui să așteptăm momentul potrivit pentru o evolție de orice natură, ci nu doar să ne aruncăm înainte pentru a imita lucrurile care se desfășoară în țările străine. În comparație cu Titu Maiorescu și teoriile sale, Eugen Lovinescu este exact contrariul. Prin teoria sa el susține că toate demersurile ar trebui să mergă în lanț cu ele din exterior pentru a nu exista o diferență calitativă. Acesta spune că nu ar trebui să așteptăm dezvoltarea fondului, astfel existând posibilitatea ca acesta să nu se dezvolte niciodată. Dacă T. Maiorescu e de o părere negativă cu privire la imitare, E. Lovinescu se împacă foarte bine cu acest aspect susținând că e bine să ne inspirăm de la restul tărilor, acestea având o influentă bună asupra țării noaste „mai puțin dezvoltate”.

În final, pot spune că aceste două teorii au concepte total diferite, văzând lucrurile din alte unghiuri ceea ce le face cu totul opuse.

9.

Concluzie

În concluzie, pe baza tuturor argumentelor și aticolelor prezentate anterior, pot afirma că criticul literar Titu Maiorescu a avut o deosebită împortanță în dezvoltarea literaturii și culturii române. Acesta fiind principalul stâlp care a încurajat dezvoltarea unei literaturi fără greșeli de ortografie și cu un conținut neted.

Bibliografie

Pentru literatură: „Beția de cuvinte”- Titu Maiorescu; sursă: online (lectură)

Pentru cultură: „În contra direcției de azi în cultura română”; sursă: online (lectură)

Pentru teorii: „Teoria formelor fără fond”- Titu Maiorescu; sursă: online (lectură) „Teoria sincronismului”- E. Lovinescu; sursă: online (articol)

Thanks for your attention

Any questions?